DE 7 ANI UN „CAZ-PILOT” IN DISIMULAREA JUSTIȚIEI

justitie-1475908012

 

De 7 ani sunt judecator doar cu numele. De fapt, sunt un „caz pilot” intr-un experiment care s-a extins treptat pana la dimenisunile Romaniei.
Dupa 12 ani de vechime in magistratura am plecat sa fac un Master la Institutul Max Planck din Munchen. Dupa experienta de acolo, nu voi mai vedea niciodata lumea, asa cum o vazusem pana atunci. De fapt, dupa „Masterul” de la Munchen am devenit un experiment.
Dintr-un om pasionat de munca lui, care isi platea singur participarea la conferintele internationale si cărțile publicate de Oxford University, intr-un domeniu despre care in Romania se stia prea putin, am devenit si eu si familia mea, obiect in nenumarate experimente qvasi-naziste de stigmatizare si ținta incitarii la ura colectiva.
Wolrad Prinz zu Waldeck und Pyrmont era numele unui aristocrat german care, desi era de o varsta cu mine, avand o functie administrativa in secretariatul Institutului, s-a dovedit a fi cu totul altceva. Acolo am intalnit prima data manipularea si presiunea psihologica dusa pana la dimensiuni patologice.
Mi-a aratat simpatie din primele secunde in care m-a vazut. I-am aratat si eu lui, dar m-am trezit in numai 3 luni de la inceperea cursurilor intr-o cursa.
Cand ma aflam la el in birou, facea un gest insistent cu degetul mijlociu in gura, pe care nu-l vazusem niciodata pana atunci, nici macar la persoane de proasta conditie. Am inceput sa-l evit. Desi nu stiam precis semnificatia, banuiam ca gestul are conotatie sexuala.
M-am trezit apoi ca, dintre toti cei 32 de cursanti ai Master-ului eram singurul care nu a primit repartitie pentru stagiul de practica, „pentru ca nu e nimeni interesat de un student din Romania”. Notiunea de discriminare era necunoscuta acolo, desi Institutul era specializat in Drept, si nici macar nu se chinuiau sa salveze aparentele. Totusi, vreme de o luna, primeam din secretariat stirea ca au contactat „o noua posibilitate” iar a doua zi imi spuneau ca si aceea a cazut. Atunci, Waldeck a venit intr-o zi in sala de curs sa ii invite pe cei care nu primisera inca repartitie (eu si un sri-lankez) sa il cautam in birou, pentru ca ne poate ajuta. Pentru mine nu a folosit la nimic. M-au amenintat apoi ca daca nu voi face stadiul de practica, nu voi lua diploma. Riscam sa pierd nu numai un an din viata, dar si întreaga investiție pentru a trai un an la München, din care 13.000 euro erau doar taxa de școlarizare.
Faptul ca i-am scris directorului Institutului, Prof. Josef Drexl, nu a folosit la nimic. Din contra, acesta a sustinut „explicatiile” celor din secretariat, desi recunostea ca niciodata in istoria programelor academice derulate de MIPLC nu existase o situatie in care un student sa nu primeasca repatitie de practica.
Am venit acasa, la Bucuresti, singurul loc unde mi-as fi putut gasi singura „sa fac practica” dar, dupa intoarcerea la Munchen, sicanele, aproape zilnice, au reinceput.
Mi se cerea, de data aceasta, sa fac un raport detaliat al activitatilor pe care le-am facut in cele 4 saptamani de practica. Or, eu obtinusem o adeverinta formala de la ICCJ- Sectia Civila, unde statusem in arhiva si citisem mapele cu decizii, pentru simplul fapt ca aici nu avea nimeni obligatia sa imi asigure activitati relevante in domeniul proprietatii intelectuale si, cu atat mai putin, dupa crieriile pe care le-ar fi urmarit Institutul de la Munchen, care imi erau, si mie, necunoscute.

La MIPLC, nu mai avuseseră niciodata, înaintea mea, români in program. La cursuri, in prezentarea legislatiei statelor membre UE, harta Europei se oprea la Ungaria, Cehia, Polonia. Mana mea ridicată in incercarea de a spune ceva despre România nu a fost bagata in seama decât o singura data, de catre un profesor britanic, William Cornish.
La un workshop unde fiecare student pregatea un material despre implementarea in tara lui a unei directive europene, pentru ca uitasera iar de România, m-am ridicat sa spun ca voi prezenta experienta noastra. Moderatorul, un doctorand din Uganda (?) s-a adresat celorlalti: „Trebuie sa votați daca ne interesează despre România (if we need to know about Romania)” iar răspunsul jumatate revoltat, jumatate iritat al frantizoaicei a fost: „Bineinteles ca nu ne interesează! Pentru ca niciunul din noi nu va ajunge vreodată sa profeseze acolo!” Nici nu s-a mai votat. Era de la sine inteles ca nu ii intereseaza nimic despre România si m-au repartizat sa lucrez cu englezoaica despre experienta lor.
Esența conceptiilor pe care le-am intalnit la Munchen era ca „lumea se imparte in bogati si saraci. Cei din urma nici macar nu sunt „in pozitia de a negocia” ci doar de a accepta ceea ce li se impune.”

LABORATOR PENTRU EXERCIȚII DE URA COLECTIVĂ
Institutele Max Planck sunt institute strategice ale statului german, subordonate direct guvernului federal. Sunt o rețea de top in cercetarea stiintifică mondiala dar, in acelasi timp, creatorii politicilor Comisiei Europene.
Acolo am trait pentru prima data, experimentele de ura colectiva, care nu s-au oprit niciodată de atunci, privitor la mine si la familia mea.
Prima jumatate a anului acolo fusese extraordinara ca si comunicare si solidaritate cu colegii mei. Aproape toti au sărit sa imi ofere repartitii de practica dintre cele pe care ei le refuzasera (pentru ca fiecare student facea din start 3 optiuni de practica si se întâmpla sa fie admis la mai multe odată. Ajutorul lor era blocat din secretariat.
Individul care manipula toate aceste situatii, imaginand „strategii” prin care sa ma convinga ca rezultatele mele din program depind de acceptarea unei relatii cu el, nici măcar nu avea atribuții privitor la repartitii, dar, avea o influență greu de inteles pentru mine, inclusiv asupra personalului academic si, treptat asupra colegilor mei. De aceea, a doua parte anului s-a transformat in ceva ce nu mai avea nicio legatura cu viața academică.
Toti colegii începuseră sa ma caute ca sa imi repete, toti, ca intr-o realitate absurdă, aceleasi lucruri, repetate pana cand ma exasperau. Primisera promisiuni de recomandare pentru locuri foarte bune de muncă si acceptasera sa reduca toata comunicarea cu mine doar la a-mi transmite, ca si cum veneau de la ei, dorintele lui Waldeck: sa raman la doctorat in Germania, sa renunț la meseria mea de judecator s.a. s.a;
Au mai fost apoi niste experiente „ciudate”, care aveau sa se repete apoi la Bucuresti, la scara mult mai mare, prin care, rand pe rand colegii mei insistau sa afle „ce planuri de viitor am” si sa imi dea sfaturi pe care nu le cerusem niciodata sau in care una din angajatele din secretariat ma intreba daca as fi dispusa sa fiu „o mama singura” iar o doctoranda din India, Mrinalini Kochiupilai sa imi spuna ca: „Nu poți fi admisa la doctorat aici, daca nu ai o relatie personala cu cineva din institutie. Poti sa folosesti camera mea peste week-end.”.
N-am acceptat ceea ce imi sugerase Mrinalini si nici nu am fost admisa la doctorat, asa ca m-am intors la București, unde, in doua săptămâni am inceput sa primesc pe adresa mea profesionala invitatii la conferinte exclusiviste organizate de asociația de prietenie a judecatorilor germani si italieni, intr-o vila ce apartinuse unei familii din aristocratia lombarda, sa fiu inclusă catalogul personalităților Who’s who, s.a. iar treptat, atmosfera de la instanță, la București sa se transforme in situatia absurdă de la Munchen, cand toti cei din jur imi repetau insistent aceleasi lucruri: de data asta, sa plec, sa plec neaparat in Germania; sa fac un copil acolo si sa il cresc singură, s.a; s.a;
Grava nu a fost cicaleala insuportabila ci faptul ca a fost însoțită, inca din primele luni de forme de presiune si de sicane care s-au transformat in batjocură iar mai tarziu in boicot agresiv al atributiilor mele, abuzuri si forme de violență.
Am mai scris aici pe pagină, intr-o postare din octombrie 2016 despre faptul ca individul acela de la Munchen era, de fapt, ofiter si avea atribuții in verificarea sistemelor de securitate fizice si informatice ale clădirii . Mai mult era nepotul unui fost lider nazist, comandantul politiei peste întreaga Franta ocupată.
Nici asa, nu am inteles cum se justifica influența lui asupra celor din Justiția de la București, până cand nu am aflat de influenta celor de la Max Planck asupra functionarilor Comisiei Europene.
Cert este că, de la a doua jumatate a anului petrecut la Munchen nu am scapat niciodată de sentimentul ca sunt prinsă intr-o cursă. Ca si deținuții din lagărele celui de al III lea Reich eram obiectul unui experiment in care toti cei din jurul meu stiau mai multe despre ceea ce urmează sa se întâmple cu viața si cariera mea, decat stiam eu însămi.
Ca totul sa fie si mai absurd, in momentul in care ii intrebam pe colegii mei daca sunt in legatura cu cei de la Munchen, imi răspundeau cu agresivitate: „Ceeee? Esti nebuna? Ce legătură sa avem noi cu Germania?”
Dupa un an de cand ma întorsesem in Romania, colega mea de birou „s-a scapat” spunandu-mi ca erau in legătură cu Waldeck prin Institutul National al Magistraturii.
La vremea aceea, la Curtea de Apel București eram, deja, redusa la obiectul unor situatii de umilire in grup, majoritatea cu tenta sexuală, asa cum traisem la Munchen in ultimele 2 luni si care la București s-au perpetuat 6 ani ( mai mult decat orice „experiment” nazist). Aveam sa aflu ca sunt practici destul de intalnite in Germania, in mediile militare, desi socante pentru un om normal: http://m.adevarul.ro/…/scandal-armata-germana-re…/index.html
In sediul Curții de Apel Bucuresti, incepand cu primavara lui 2011, am vazut prima data obscenitatea tratată ca „mostra de creativitate”, in situații despre care am mai pomenit  si despre care voi scrie in  viitor.    Mihaela Ciocea-judecator

4383 Total Vizualizări 1 Vizualizări Astăzi

Adaugă primul comentariu pentru articolul "DE 7 ANI UN „CAZ-PILOT” IN DISIMULAREA JUSTIȚIEI"

Scrie un comentariu

Adresa ta de mail nu va fi publicată.

*